IISUS, patimile artistice

Un act Intemeietor caruia crestinii, in functie de optiunea pentru o dogma sau alta, insa in fagasul aceleiasi credinte fundamentale, ii adauga sau ii rapesc anumite culori de semnificatie. Taina Invierii este insa una, iar in temeiul ei, al Patimilor Domnului, al Sacrificiului Sau si al Invataturilor Sale, carora le putem deslusi talcul in cele patru carti ale Noului Testament, noi, crestinii, putem nadajdui in miracolul Mantuirii.

Evangheliile
Sfanta Scriptura, textul de referinta al crestinatatii, este cartea cu cel mai mare tiraj din toate timpurile. Editata, reeditata, tradusa in majoritatea limbilor globului, publicata in variantele amendate ale diferitelor culte ce se revendica din filonul crestin, ea continua sa fie considerata unul dintre cele mai mari depozite de intelepciune ale lumii. Atat Vechiul, cat si Noul Testament au hranit imaginatia si au dat nastere nu doar unor studii (care ele insele pot umple rafturile unei biblioteci colosale), ci si unor variante artistice (literare, muzicale, cinematografice, teatrale, picturale etc.) care se constituie in tot atatea lecturi/interpretari ale cartilor si tainelor biblice, de la tabloul Facerii, la Gradina Edenului, Sacrificiul lui Abraham, fuga triburilor israelite din Egipt sub sceptrul lui Moise sau Apocalipsa, cea descrisa de Ioan in grota din insula Patmos.

Ramanand la Noul Testament, cele patru Evanghelii (cuvantul „evanghelie“ inseamna „veste buna“) anunta venirea lui Iisus pe Pamant, descriu felul in care El si-a trait cei 33 de ani de existenta asa-zis istorica si prezinta felul in care a murit si S-a ridicat din moarte spre a reda omenirii speranta. In randul acestor scrieri, primele trei (Matei, Marcu si Luca), numite si Evanghelii sinoptice (ale aceluiasi punct de vedere), abordeaza evenimentele in moduri neglijabil diferite. A patra Evanghelie, cea dupa Ioan, este supranumita Evanghelia credintei si contine, atat din punct de vedere stilistic, cat si ca optica asupra evenimentelor, elemente sensibil noi. In decursul veacurilor, s-au ivit si asa-numitele Evanghelii apocrife, in randul carora s-au bucurat de faima si circulatie cea dupa Toma si, mai recent, poate cea mai surprinzatoare dintre toate, Evanghelia dupa Iuda.
De la literatura la film – fidelitate, derapaje, erezii
Joseph Ratzinger (papa Benedict al XVI-lea) tocmai si-a publicat prima carte de cand s-a suit in scaunul pontifical: Iisus din Nazaret, de la Botezul in apa Iordanului, pana la Schimbarea la Fata. In deschidere, Sanctitatea-sa ne aminteste: „Prin intermediul lui Iisus-omul, Dumnezeu a devenit vizibil si, plecand de la Dumnezeu, am putut vedea imaginea omului drept. Dar ruptura intre un Iisus istoric si Hristosul credintei a devenit in ultima vreme din ce in ce mai mare.“ Si tot pontiful, mai departe: „In aceasta carte, am incercat sa-l prezint pe Iisus, cel din Evanghelii, ca pe adevaratul Iisus, ca pe Iisus cel istoric. (…) Punerea pe cruce si extraordinara ei eficacitate nu se explica decat prin faptul ca atunci s-a produs ceva cu totul exceptional, ca figura si vorbele lui Iisus au depasit radical toate sperantele si asteptarile epocii.“

• Larry Clark, figură venerată în explorarea subculturilor tinerilor
• Atletul care a spart bariera de gen: Zdeněk Koubek

Chiar daca imaginea lui Iisus Hristos si a faptelor sale nu este una negociabila, in sensul ca ramane fundamental ancorata in coordonatele canonice ale Noului Testament, nu putini au fost artistii ispititi sa citeasca intr-un mod diferit biografia Mantuitorului. Eric Emmanuel Schmidt, romancier si dramaturg francez, a imaginat o Evanghelie dupa Pilat (care descrie convertirea la credinta a prefectului roman), iar José Saramago a scris o Evanghelie dupa Iisus, cutezatoare si razvratita, care se constituie intr-unul dintre cele mai tulburatoare documente de constiinta ale veacului XX.

Jacques Duquesne a supus atentiei publicului, in 1994, volumul Iisus, unde a incercat sa-si elibereze personajul de toate elementele mitice pe care i le-a conferit traditia si sa ne infatiseze un Iisus istoric, a carui faptura se intalneste cu toate preocuparile si intrebarile actuale legate de crestinism. In 2003 aparea unul dintre cele mai bine vandute romane ale ultimului deceniu, Codul lui Da Vinci, care, intr-o intriga de factura politista, se straduieste sa demonstreze ca Vaticanul a incercat sa pastreze un secret de natura sa zgaltaie din temelii credinta crestina: Iisus ar fi avut un copil cu Maria Magdalena.

Pe un site dedicat cinematografiei (www.fluctuat.net ), intalnim o fraza care vorbeste elocvent despre ceea ce s-ar putea numi comertul cu imaginea lui Iisus: „Cu un slogan beton («Iubiti-va aproapele!»), o popularitate ce l-ar putea face pe Che Guevara sa paleasca de invidie si o biografie mai trash decat cea a lui Kurt Cobain, Iisus este, fara indoiala, cea mai sigura valoare a momentului. Intr-o societate din ce in ce mai lipsita de prezente mesianice (de cand cu disparitia lui John Lennon), Fiul lui Dumnezeu se afla in top. Dupa 2.000 de ani si dupa nu stiu cate texte apocrife, romancierii si scenaristii nu inceteaza sa alimenteze controversa: s-a culcat Iisus cu Maria Magdalena? Era el oare fiul ascuns al lui Pilat din Pont?“
 
De la Cecil B. De Mille, cu un film care nu pacatuia decat prin latura sa kitsch (Regele regilor, 1927) si pana la superproductia lui Franco Zefirelli Iisus din Nazaret (1984), o pelicula estetizanta si fidela textului evanghelic, interpretarile cinematografice ale vietii Mantuitorului au umplut salile si au chemat publicul sa se familiarizeze cu marele mister al crestinismului. Un singur film major a iesit din acest siaj al traducerilor ad litteram ale textului Evangheliilor: Patimile dupa Matei (Il Vangelo Secondo Matteo) al lui Pier Paolo Pasolini (1965), o splendida pelicula alb-negru de un tragism ravasitor. In 1963, ca sa pregateasca niste cadre de mare autenticitate, Pasolini a calatorit multa vreme de-a lungul si de-a latul Palestinei. Deceptionat de peisajele de o modernitate prea stridenta, regizorul a optat in ultima instanta pentru sudul Italiei, nu inainte insa de a realiza un documentar al calatoriei sale in Orientul Apropiat.

Initial, rolul lui Hristos urma sa fie jucat de un poet, asa incat Pasolini a purtat succesiv discutii cu Evgheni Evtusenko, Allen Ginsberg, Jack Kerouac si apoi cu Luis Goytisolo. In cele din urma, dupa refuzurile celor mentionati, l-a ales pe Enrique Irazoqui, un tanar student spaniol.
Exista insa si „lecturi“ cinematografice radicale, inconfortabile sau chiar ironice: grupul britanic Monty Python a realizat, in 1973, o parodie muzicala cu accente demistificatoare, The Life of Brian, iar Martin Scorsese a scandalizat papalitatea, in 1988, cu The Last Temptation of Christ (o opera cinematografica puternica, dar cu accente violent ireverentioase: ne este infatisat un Iisus sfasiat intre pulsiunile carnii si spiritualitate, al carui model literar a fost, potrivit declaratiilor regizorului, personajul din romanul Hristos rastignit a doua oara, al lui Nikos Kazantzakis).
 
In 1970, Andrew Lloyd Webber si Tim Rice, mergand pe urmele succesului operei rock Tommy a formatiei The Who, au pornit la infaptuirea unui proiect care urma sa se cheme Superstar. Personajul principal era un tanar al anilor 1960, care se intreba pe sine si pe cei din jur: „Cine esti Tu? De ce Te-ai sacrificat pentru noi? Chiar esti Cel care spui ca esti?“ Incet-incet, titlul operei va deveni Jesus Christ Superstar si se va transforma intr-un manifest muzical al epocii flower-power. In 1971, comedia muzicala cu acest titlu se va juca pe Broadway, cu un senzational succes de public, dar performarea ei e intrerupta de Webber, care o considera „vulgara“. In 1972 va realiza o versiune simplificata, care va sta pe afisul de la London Palace vreme de 10 ani. In 1973, Norman Jewison definitiveaza turnarea filmului muzical cu titlul Jesus Christ Superstar, cu Ted Neeley in rolul lui Iisus si cu Yvonne Elliman in acela al Mariei Magdalena.

In 2004, Mel Gibson isi va intitula cruciada cinematografica integrista Patimile lui Hristos. Acuzat de fundamentalism si antisemitism, acest proiect mai degraba ideologic decat istoric al lui Gibson va zgudui publicul prin cruzime: martiriul hristic este filmat, timp de aproape o ora, cu toate detaliile lui sangeroase, la limita suportabilului. Filmul a avut parte de comentarii dintre cele mai lipsite de ingaduinta; iata doar unul dintre ele, apartinandu-i lui Gérard Mordillat: „Daca nazistii ar fi vrut sa faca un film prin care sa-i inroleze pe crestini impotriva evreilor, exact pe acesta l-ar fi facut.“

Vom incheia acest scurt istoric al prezentei lui Iisus in spatiul artei contemporane cu o referire la romanul din 2004 Evanghelia dupa Jimmy al francezului Didier van Cauwelaert, detinator al Premiului Goncourt. Cartea are un sinopsis cel putin incitant: „Ma numesc Jimmy, am 32 de ani de ani si repar piscine in Connecticut. Trei trimisi ai Casei Albe tocmai m-au anuntat ca sunt o clona a lui Iisus Hristos.“ Ne aflam in fata unui basm modern cu inserturi SF. Cum un incendiu distruge din temelii clinica in care-si traise copilaria deloc sfanta, Iisus-Jimmy dispare si este recuperat la varsta de 32 de ani, cand, potrivit FBI si CIA, era deja copt ca sa provoace miracole menite sa schimbe ordinea geostrategica a lumii.

Chiar daca povestea porneste de la o facatura genetica si este dezvoltata dupa o croiala politista, mesajul, subtil cat se cuvine, ajunge sa fie: „Nu te nasti Fiul lui Dumnezeu, ci devii!“ si dezvolta fr¬mantarile profund umane ale unui personaj silit sa-si asume identitatea hristica. Dupa ce a vindecat un orb, a inviat un accidentat mortal si a creat un aparat automat de Donuts pentru a oferi gratuit sarmanilor sute de gogosi (toate aceste „miracole“ fiind puse la cale de CIA), iata-l – pentru ca a ajuns sa se creada purtatorul amprentei genetice a Mantuitorului – inviind un artar in Central Park:

„La cativa pasi de cos, un artar trage sa moara. Printre frunzisurile luxuriante ale vecinilor sai, si-a facut toamna doar pentru el. Frunzele uscate ii spanzura brune sau cenusii, altele se desprind indoite si cad imprejurul meu; crengile cele mai inalte sunt deja goale. Pe trunchi e tintuita o pancarta:
ACEST COPAC BOLNAV VA FI TAIAT IN CURAND, PENTRU SIGURANTA SI LINISTEA PERSOANELOR CARE SE PLIMBA. VA MULTUMIM CA RESPECTATI NATURA.
Ma intorc, cu inima bubuind, verific daca ma vede cineva. La urma urmei, psihiatrul mi-a spus sa nu mai fac nimic pentru oameni; n-a pomenit nimic de arbori.
Respir adanc, cuprind trunchiul cu mainile si il rog pe artar sa respecte secretul de stat: voi incerca sa-l salvez. Daca va fi de acord, vom remedia impreuna problema smochinului fara rod – aceasta nedreptate a lui Iisus care ma urmareste si ma chinuie ca o remuscare vie. Cu burta lipita de scoarta, incerc sa vizualizez circulatia sevei, s-o pornesc la loc, sa-mi inchipui niste muguri, niste frunze care cresc, niste flori… Pronunt cu jumatate de glas:
– Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca.

Furnicaturile de sub ceafa mi se raspandesc spre umeri, imi cotropesc venele imprastiind caldura, coboara de-a lungul bratelor, imi ajung in maini, dupa care simt un fel de reflux domol si rece, ca o transfuzie de seva… Trupul incepe sa-mi tremure, ai zice ca toata vlaga ma paraseste ca sa primesc un alt fel de energie, o sprinteneala racoroasa care imi transmite o bucurie cu totul noua.

Ma dezlipesc deodata de trunchi. Am simtit un soc electric, o descarcare de curent care ma lasa complet nauc, gafaind, ravasit de despartire, cu o senzatie de smulgere. Ma clatin zguduit de spasme, imi recapat suflul asezandu-ma in iarba. Sunt ud leoarca, sudoarea imi picura ca niste lacrimi. Un amestec de tristete desavarsita si de fericire in stare pura… Apoi tremuraturile se raresc, respiratia imi devine normala. Ma las pe spate, cu capul printre frunzele uscate care imi trosnesc sub urechi.

Incet-incet exaltarea se transforma intr-un sentiment de singuratate sfasietoare, de scarba, de dezamagire, intr-un fel de rusine… Cam ce povestesc tipii asezati la tejgheaua de la Walnut’s cand vorbesc de femei, intre doua beri. Posaceala de dupa coit, pe care toti par sa o gaseasca normala, dar pe care eu n-am trait-o niciodata; nevoia aceea cetoasa de a fi altundeva, in vreme ce eu nu simteam decat nevoia s-o iau de la capat. Sa fie oare de vina schimbul de energie pe care l-am avut cu acest artar cand am vrut sa-l salvez, in timp ce oamenii pe care i-am vindecat nu mi-au dat nimic? Sa fie oare nerecunostinta lor, care m-a izbit prin contrast?

Poate ca Iisus a simtit acelasi lucru in fata oamenilor care uita, care se indoiesc, care resping miracolul dupa ce a fost infaptuit… De-aia era, adesea, atat de tafnos, de agresiv cu cei care-i erau indatorati, de-aia-i facea
pe ucenicii sai cretini, fatarnici, potentiali tradatori si de aceea se razbuna uneori pe copaci.“

Traducerea fragmentului citat ii apartine autorului articolului de fata. Textul integral va aparea in curand la Editura Humanitas.